La aproape două decenii de la momentul în care „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a schimbat pentru totdeauna fața cinematografiei mondiale, Cristian Mungiu reușește o performanță rară: cucerirea unui al doilea trofeu Palme d’Or la Cannes. Noul său lungmetraj, „Fjord”, nu este doar un succes de critică, ci și o premieră în cariera regizorului român, fiind primul său proiect filmat în limba engleză și prima colaborare cu actori de talie mondială, precum Sebastian Stan și norvegianca Renate Reinsve.
Filmul explorează o rană socială adâncă a diasporei românești: ciocnirea dintre valorile tradițional-religioase ale familiilor plecate la muncă în Occident și rigiditatea birocratică a sistemelor de protecție socială din statele nordice.
O dramă a integrării și conflictului cultural
„Fjord” spune povestea familiei Gheorghiu, formată din Mihai (Sebastian Stan), un inginer român, și Lisbet (Renate Reinsve), o asistentă medicală. Cei doi, creștini evanghelici devotați, se mută din București în Norvegia împreună cu cei cinci copii ai lor. Deși începutul pare promițător, fragila armonie se destramă când un profesor observă vânătăi pe corpul fiicei celei mari, Elia. Intervenția serviciului de protecție a copilului, Barnevernet, este fulgerătoare.
Mihai neagă abuzul, însă admite că disciplina fizică face parte din valorile sale familiale. Rezultatul este unul devastator: copiii sunt plasați în regim de urgență în familii surogat, declanșând un incident diplomatic și social de proporții. În paralel, povestea explorează și tensiunile interioare ale familiei, inclusiv rebeliunea fiicei adolescente, punând în lumină autoritarismul rigid care poate apărea în spatele ușilor închise.
Rădăcinile unei viziuni critice: De la Bruxelles la fiordurile norvegiene
Originea tematică a filmului poate fi trasată până în 2013, când Mungiu a participat la negocieri la Bruxelles privind subvențiile culturale europene. Regizorul a avertizat atunci că forțarea unei omogenizări culturale – un „Europudding” lipsit de identitate – este o eroare. Mungiu subliniază că, deși unitatea europeană este dezirabilă, ea nu poate ignora istoria, diferențele de mentalitate și traumele seculare ale continentului.
Ironia face ca „Fjord” să fie produsul chiar al acestui sistem european de finanțare complex, fiind un proiect transnațional: filmat în Norvegia, montat la București, cu sunet produs în Finlanda și mixat în Danemarca. În ciuda acestor compromisuri logistice, Mungiu își păstrează stilul inconfundabil: cadre-secvență lungi, tensiune reală și refuzul oricărui artificiu melodramatic.
Metafora „bananei” și critica progresismului forțat
Întrebat despre viziunea sa, adesea etichetată drept conservatoare, Mungiu explică faptul că reticența sa față de implicarea statului în viața privată provine din experiența trăită în comunism. El critică naivitatea intelectualilor occidentali care flirtează cu ideologii autoritare, sugerând că aceștia ar fi trebuit să experimenteze rigorile anilor ’50 sau ’70 în România pentru a înțelege valoarea libertății.
Regizorul oferă o concluzie memorabilă despre încercarea de a accelera forțat schimbările sociale:
„După ani și ani de încercări de a face lumea un loc mai liberal, am ajuns să avem o lume mai iliberală. Nu am exagerat poate în anumite privințe cu modul în care încercam să forțăm lucrurile? E ca și cum ai încerca să coci o banană cu un uscător de păr. Nu funcționează așa. Oamenii au nevoie de timp.”
Succesul și perspectivele de viitor
Deși filmul a generat reacții polarizate – de la critici în Franța privind portretizarea asistenților sociali, până la o primire entuziastă în Norvegia – succesul la public este incontestabil, „Fjord” depășind chiar și blockbusterele de la Hollywood în box office-ul scandinav. Cu cinci nominalizări probabile la Oscar pentru ediția din 2027, filmul confirmă încă o dată că Cristian Mungiu rămâne unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii, capabil să transforme dilemele morale în artă pură.
Adaugă la Agregator.ro
