Profesia de dascăl, privită adesea prin prisma orelor petrecute la catedră, ascunde în realitate o complexitate logistică imensă, mai ales pentru cei care sunt nevoiți să predea în mai multe unități de învățământ. Vlad Ghiță, un profesor de logică și filosofie în vârstă de 35 de ani, reprezintă un exemplu elocvent în acest sens, activând în prezent în cinci școli din București. Programul său este fragmentat: două ore pe săptămână la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, trei la Colegiul Național „Ion Neculce”, restul timpului fiind distribuit către alte trei licee din Capitală. În ciuda acestui efort, el susține că pasiunea pentru meserie transformă ceea ce alții ar numi o corvoadă într-o experiență împlinitoare.
Impactul schimbărilor legislative asupra cadrelor didactice
Realitatea din sistemul de învățământ s-a complicat semnificativ după 25 iulie 2025, odată cu adoptarea Legii 141, cunoscută sub numele de Legea Bolojan. Aceasta a impus creșterea normei didactice de la 18 la 20 de ore pe săptămână, o modificare ce a generat un efect de domino: mulți profesori s-au trezit fără catedre complete. Pentru a evita restrângerea de activitate, dascălii au fost forțați să accepte ore în două, trei sau chiar patru unități de învățământ diferite. Situația a fost resimțită dureros mai ales de cadrele didactice cu vechime, aflate în pragul pensionării, care au fost nevoite să părăsească mediul familiar pentru a face naveta pe distanțe considerabile, generând un val de nemulțumiri și proteste.
Vocație versus supraviețuire financiară
Vlad Ghiță subliniază că, din punctul său de vedere, succesul în această carieră depinde de motivația interioară. El observă că o mare parte dintre colegii săi tind să trateze munca strict ca pe o sursă de venit, fără a se implica emoțional. „Oamenii sunt liberi să aleagă. Dacă reușești să faci ceea ce te pasionează, munca devine ușoară”, spune acesta. Totuși, el recunoaște că peste 90% dintre angajații din diverse domenii, inclusiv educație, nu simt o chemare specială, ceea ce explică frustrarea resimțită în fața navetei. În contrast, el menționează că a fi profesor este un vis împlinit, o alegere făcută încă din timpul facultății, care îi oferă satisfacții enorme prin interacțiunea constantă cu elevii.
Provocările navetei: cazul Biancăi Daraba
Nu toți profesorii reușesc însă să găsească aceeași satisfacție în mobilitate. Bianca Daraba, o profesoară de 28 de ani, trăiește dificultățile navetei zilnice între comuna Păstrăveni și orașul Târgu Neamț. „Locuiesc la 30 de kilometri de școală, ceea ce înseamnă 60 de kilometri pe zi”, explică ea. În trecut, situația a fost și mai severă, parcurgând zilnic 100 de kilometri dus-întors până la Roman. Programul său actual este extrem de strâns, fiind nevoită să se trezească la ora 5:00 dimineața pentru a ajunge la cursuri. Lipsa stabilității este o altă problemă majoră, deoarece ocupă un post rezervat, trăind cu teama constantă că va trebui să își schimbe locul de muncă în timpul anului școlar.
Dificultățile logistice ale materiilor tehnice
Pe de altă parte, Mihaela Bucșa, profesoară de fizică în Brașov, a experimentat dificultățile specifice materiilor unde cererea de specialiști este ridicată. Naveta sa cu autobuzul între localități precum Crizbav și Sânpetru a fost îngreunată de lipsa de sincronizare a transportului public. „Pierdeam uneori și câte trei ore pe drum, dus-întors, din cauza autobuzelor care nu erau corelate”, povestește aceasta. Această epuizare fizică, combinată cu costurile suportate din propriul buzunar, a forțat-o să își reevalueze opțiunile profesionale.
- Libertatea suplinitorului: Vlad Ghiță preferă statutul de suplinitor pentru a evita birocrația și a-și menține independența față de conducerile școlilor.
- Nevoia de apartenență: Bianca Daraba susține că stabilitatea este esențială pentru a construi relații durabile cu elevii și a te integra într-un colectiv profesoral.
- Provocările la clasă: Profesorii recunosc că succesul pedagogic depinde de respectul reciproc și de capacitatea dascălului de a-și impune materia prin pasiune, indiferent de nivelul liceului.
În concluzie, viitorul acestor cadre didactice rămâne incert, mulți dintre ei sperând ca procesul de titularizare să le aducă, în final, siguranța unui post stabil care să le permită să se dedice exclusiv educației, fără povara drumurilor lungi și a nesiguranței de pe o zi pe alta.
Adaugă la Agregator.ro
